Prima jumătate a echipei mele perfecte a stârnit desigur și mici polemici. Cum ziceam nu este o echipă care să fie format doar din laureați ai Balonului de Aur și din jucători cu cifre fabuloase. Ca o paranteză, raportat la ce se întâmplă astăzi, fotbalul de acum 20 de ani era mult mai uman. Acum 20 de ani de exemplu Islanda nu ar fi ajuns niciodată la un Campionat European și la unul Mondial.
Și oricum, dacă printr-o minune acest lucru s-ar fi petrecut, echipa asta nu ar fi învins niciodată Anglia și nu ar fi remizat cu Messi. Motivul pentru care am ajuns aici? Mașinile defensive de astăzi sunt pură matematică, iar tot ce înseamnă joc defensiv înseamnă automatizare. Revenind on-topic, echipa mea perfectă 1994-2017 de la mijloc în sus arată în felul următor:
Mijlocașii centrali
Chiar dacă pare greu de crezut, Cesc Fàbregas joacă în fotbalul profesionist din 2003 și chiar a prins finala Champions League, finală pierdută de Arsenal în 2006 în fața Barcelonei. Și chiar dacă la Barcelona și la Chelsea a obținut mai multe trofee, pentru mine Cesc rămâne cel din intervalul 2003-2011, când a reprezentat culorile Tunarilor, ajungând chiar și căpitan la un moment dat.
Nici la nivel de club nu stă foarte rău, Fàbregas bifând titlul mondial din 2010 din Africa de Sud și cele două Euro consecutive din 2008 și 2012. Regretul lui Cesc (și nu cred că va realiza acest lucru la Monaco sau unde va mai juca) poate fi acela că nu a câștigat Liga Campionilor.
Spre deosebire de la Fabregas, pe Tomáš Rosický l-am văzut mai puțin jucând, însă în acele momente (meciuri sporadice cu Borussia sau Arsenal de la televizor) m-a frapat discrepanta între estetica cehului și ușurința cu care se accidenta. Un caz similar de ghinion în carieră am mai regăsit de exemplu la căpitanul lui Dortmund de acum, Marco Reus.
Despre el și despre șansele la titlu ale Borussiei am mai scris pe blogul acesta. Revenind la Rosický, un alt aspect care m-a frapat a fost acela al supranumelui său. Micuț Mozart, în anii săi e glorie, avea o viziune a jocului senzațională. Mi-e greu să mai găsesc pe cineva cu abilități asemănătoare în 2019. Și asta chiar dacă nu întotdeauna o orchestră sinfonică nu este întotdeauna calea spre succes în fotbalul mcdonaldizat.
Data viitoare, în ultima parte, vorbim despre extreme și despre înaintași. Îi vom avea invitați pe francezii Pires, Henry, dar și pe italianul Totti sau pe polonezul Jakub Błaszczykowski. Va fi un articol la fel de subiectiv ca și primele două.