Am întârziat destul de mult cu concluzia în ceea ce privește echipa mea perfectă pentru 23 de ani de fotbal. Au rămas extremele și atacanții. În primul articol am vorbit despre portar și fundași, în timp ce în al doilea am prezentat mijlocașii centrali. Azi ne uităm la extreme, unde voi fi din nou cât se poate subiectiv. Am ales doi jucători care au făcut carieră la Arsenal (Robert Pires) și Borussia Dortmund (Jakub Błaszczykowski).
Robert Pires, un jucător exemplar
Când ai 10-11 ani, nu înțelegi mare lucru din fotbal și mai ales mă refer la tactică. Distingi maxim între portar, fundași, mijlocași și atacanți, dar nu mai mult de atât. Și pentru cei care iubesc cu adevărat acest joc, vine și momentul în care începp să urmărească anumite echipe și anumiți jucători. Așa se face că prima extremă pe care am urmărit-o cu interes a fost francezul Pires de la Arsenal. El a jucat la această echipă din 2000 și până în 2006, timp ce coincide cu finalul copilăriei mele, cu pubertatea și adolescența și, la final, cu primii doi ani de facultate.
Pe lângă Arsenal, Pires a reușit să fie om de bază și în echipa națională a Franței, echipă care se impunea și la Cupa Mondială din 1998 și la Euro 2000. Dacă e să rămân cu ceva de la Pires, atunci e cu siguranță sezonul perfect al lui Arsenal (2003-2004). Împreună cu Henry, a marcat 57 de goluri în acel campionat, câștigat de Arsenal fără nicio înfrângere (aspect unic în istoria campionatului britanic). Păcat totuși de finala UCL pierdută de Arsenal în 2006, succes ce ar fi încununat o super-carieră pentru francez. Nu a jucat decât 18 minute cu Barcelona de pe stadionul Saint-Denis din Paris, fiind jucătorul schimbat pentru a înlocui portarul eliminat (Lehmann eliminat, Almunia luându-i locul).
Spiritul de sacrificiu al lui Kuba
Am citit recent volumul despre cariera și viața lui Jurgen Klopp, volum pe care l-am procurat de la Cărturești. Nu a fost neapărat cea mai revelatoare lectură, însă am aflat destul de multe chestii despre perioadele lungi petrecute ca antrenor la FSV Mainz și Borussia Dortmund, dar și de provocarea actuală cu Liverpool FC. Legat de periaoda germană, mă gândesc câteodată care ar fi argumentele pentru care în prezent urmez BVB ca pe o religie.
Un argument al fi desigur mandatul lui The Normal One(care a schimbat definitiv relația clubului Borussia cu fanii), altul ar fi atmosfera de pe stadion (am fost de două ori, 2016 și 2019). De asemenea, atitudinea clară și asumată de club împotriva oricăror forme de discriminare m-a fidelizat ca suporter în tot acest timp (din decembrie 1996 de la BVB-Steaua 5-3 și până azi), dar și poziționarea clubului mai degrabă spre o ideologie (neafișată în mod fățiș) de stânga sau centru stânga, în care mă regăsesc și eu.
Un exemplu în acest sens a fost oferit cu ocazia meciului din 22 decembrie 2018 împotriva Borussiei Monchengladbach, când BVB a afișat mesajul Danke Kumpel (Thanks Mate), pentru a omagia finalul unei ere, era mineritului din Bazinul Ruhr. Acest gest fusese făcut și de rivala Schalke cu două zile înainte.
Desigur că au fost și câțiva jucători pe care i-am apreciat, nu întotdeauna pentru tehnica strălucită, ci mai mult pentru devotament, dăruire și spirit de sacrificiu. Aici se încadrează și polonezul Jakub Błaszczykowski (simplu Kuba), care a stat la Borussia aproape 10 ani, ajutând decisiv la câștigarea campionatelor din 2011 și 2012. El era muncitorul din tridentul cu Kagawa și Gotze, fiind cel care culegea cei mai puțini lauri pe fază de atac.
În aceeași categorie de jucători se mai află și Kevin Großkreutz sau Sebastian Kehl (care a fost și căpitanul echipei), jucători pe care Zidul Galben nu are voie să îi uite vreodată. Poate că uneori e mai bine să vezi fotbalul și cu alți ochi decât aceia cu care îi privești admirativ pe Messi și/sau Cristiano Ronaldo.
Data viitoare concluzionăm echipa cu atacanții.