De ce am ales acest interval? Pâi înainte de 1994 îmi amintesc doar de două meciuri, o semifinală la Euro 1992 (încheiată dramatic la penalty-uri cu victoria danezilor veniți de pe plajă în fața Olandei lui Koeman și a lui Rijkaard) și un meci de calificare pentru Cupa Mondială din America. E vorba de meciul tur dintre România și Țara Galiilor, decis încă de la pauză cu un scor neverosimil, 5-0. În a doua repriză pentru Wales marca un anume Ian Rush, poate ați auzit de el.
Cupa Mondială din America și de acolo am luat microbul
Pot spune că am început să mă uit mai serios la fotbal din momentul în care am văzut meciul cu Statele Unite de la Cupa Mondială, un gol marcat de Dan Petrescu. Știu că m-au lăsat părinții (opt ani, urziceni) să mă uit doar la prima repriză. A doua zi mergeam la București să-mi fac ochelari noi și aveam tren devreme.
Apoi a venit minunea cu Argentina (3-2, chiar dacă fără Maradona și Caniggia) și de acolo am înțeles că o să mă uit toată viața la fotbal. Consider și acum că ăla e cel mai bun meci făcut vreodată de o echipă a României. Dar să lăsăm începutul și să ne concentrăm în articolul acesta pe portarul și pe fundașii mei favoriți. Nu le voi face CV-urile, ci voi lega jucătorul de o întâmplare personală. Singurul aspect biografic va fi acela de a mă referi la anul în care au trecut la profesioniști.
Echipa mea ideală
Portarul, #1, e fără doar și poate San Iker de la Raul Madrid. Băiatul ăsta a debutat la Real în 1999. Pe vremea când Real era al lui Raul și nu al lui Cristiano Ronaldo era chiar o plăcere să îi urmrești pe albi. Pasiunea mea pentru Iker Casillas se leagă și de o întâmplare din Berceni de pe un teren de fotbal din curtea unei unități militare. Am povestit asta la Berceni Summit 2019. Puteți vedea filmarea mai jos.
Omul ăsta e printre cei mai fair-play pe care i-am văzut jucând vreodată la nivel înalt și a atins în 2018 al 1000-lea meci la profesioniști într-un joc al echipei FC Porto, cu care a și luat titlul în acel an.
Fundașii
Mergând mai departe, voi alege pe partea dreaptă pe legendarul brazilian #2 Cafu, iar pe stânga pe colegul său de națională #3 Roberto Carlos. Despre brazilienii ăștia nu cred că are sens să detaliez prea mult, căci au dovedit cu vârf și îndesat că sunt super profesioniști.
Voi spune câte ceva despre fiecare. Cafu a fost foarte devotat Romei, unde a stat șapte sezoane, pasul la Milan fiind făcut într-un moment de degringoladă totală în Capitala Romei. Cum spunea Fabio Capello, la Roma titlul din 2001 s-a sărbătorit șase luni, în timp ce la Juventus oamenii sărbătoreau seara și a doua zi se apucau de muncă.
Despre Carlos vă voi spune că am analizat la fizică, în clasa a XII-a, lovitura lui liberă din meciul cu Franța din 1997, la un turneu amical găzduit în Hexagon. A fost singura dată în cei patru ani de liceu când am primit nota 10 la fizică.
Betonăm apărarea și folosim jucătorii #4 și #5. I-am ales ca fundași centrali pe Alessandro Nesta (Lazio și Milan) și Neven Subotic (singurul intrus printre campionii mondiali. E ciudat pentru mulți că l-am ales pe Nesta, dar am avut tricou cu Italia luat din Castani (Piața Sudului), când nu-mi permiteam un tricou original cu un club favorit. Subotic, pe de altă parte, e unul dintre artizanii principali ai titlurilor Borussiei Dortmund din 2011 și 2012, un fundaș care a făcut pereche cu Hummels, despre care nu aș vrea să vorbesc prea multe.
Săptămâna viitoare întregim echipa cu mijlocașii și atacanții, mai ales că celor care am copilărit în anii ’90 ne plăceau sistemele 4-4-2. Vom avea și câte o mențiune pentru fiecare compartiment.