Tag: poezie

Acest interviu a fost unul dintre primele din proiectul "Poetically Incorrect (9+1)", ce se dorea a fi o carte în sine. Volumul acesta (gîndit pentru Gaudeamus 2016 sau Bookfest 2017) trebuia să fie primul dintr-o trilogie, trilogie care ar fi reflectat într-o oarecare măsură conectarea poeților tineri la prezentul din ce în ce mai agitat. Din mai multe motive, pe care nu le voi aminti aici, am renunțat la proiectul în formula tipărită. Totuși, voi publica în perioada următoare interviurile care nu au apărut în reviste aici, pe blog. Și începem cu interviul luat Emanuelei Ignățoiu-Sora în 2015.

Andrei Zbîrnea: Mai putem scrie, dar mai ales citi poezie de dragoste în timpurile noastre, acea poezie pe care în mod uzual o numim romantică, aceea care se împletește cu melancolía cea de toate zilele. Și am două exemple în minte, nu aș spune că sînt pozitive sau negative, ci canonic featuring erotic-urban: Pablo Neruda și  Iv cel Naiv.  1924-2011, aproape un secol de poezie. Întrebarea este și pentru poetă, și pentru cititoare, dar și pentru observatorul atent de la festivalurile și manifestările de poezie. Și ca să-ți îngreunez și mai mult răspunsul, voi cita cîteva versuri din poetul chilian. Inclinado en las tardes tiro mis tristes redes/ a tus ojos oceánicos./Allí se estira y arde en la más alta hoguera/mi soledad que da vueltas los brazos como un náufrago. (Pablo Neruda – 7)

Emanuela Ignățoiu-Sora: Mi-ar plăcea să scriu poezie de dragoste. Tot încerc și tot am încercat în ultimii ani și nu mi-a ieșit. Poezia de dragoste nu se scrie atît de ușor, chiar dacă ar părea, mai ales că îl citezi aici pe Iv cel Naiv, ca exemplu de poezie facilă.

AZ: Poezie populară, comercială, cu impact imediat la public.

EIS: Poezie pe care Yigru Zeltil o numea poezie kitsch. Dar putem să vorbim la un moment dat și despre rolul unei astfel de poezii, numai că poezia de dragoste nu cred că-și pierde forța în timpurile noastre sau în orice alt timp. Dragostea e una din temele majore ale poeziei. Mă gîndesc acum la o poezie de dragoste pe care am citit-o de curînd. Are Dmitri Miticov un poem foarte frumos, deși nu ai spune că ar fi de dragoste în volumul Dmitri: Genul cinic (Cartea Românească, 2015). E o imagine cu unt și cu soare. ”Vezi că ţi-a rămas nişte unt pe obraz,/şi am dat să te şterg, dar nu era unt,/era o liniuţă de soare/care se strecurase prin storurile lăsate./Liniuţă de soare, ce vrei, liniuţă de soare,/să faci din noi? (Kleine kamera)”. Am perceput aceste versuri în cheia unui poem de dragoste. Revenind la Neruda, mie îmi place foarte mult acest poet. Îmi place în special Poema XX, mai ales citită de o tipă pe Youtube, tipă de undeva din America de Sud pe care nu o cunosc. Ea o citește cu multă simțire. Dacă mai putem citi poezie de dragoste? De ce n-am citi poezie de dragoste?

AZ: Acum o întrebare mai dificilă, aș putea-o numi chiar de baraj. Cum ai descrie legătura ta cu literatura în general și cu poezia în special, dincolo de cuvintele ce stau scrise pe clapeta volumului tău de debut Ingluvii (Charmides, 2014)?

EIS: Nu știu dacă să dau un răspuns confesiv sau unul jucăuș. O să fie pînă la urmă confesiv, cu toate că ar părea un răspuns în care prea mă iau în serios. Eu cred că asta ar fi trebuit să fac tot timpul, să fac literatură, să trăiesc în literatură. Doar că am tot evitat, nu am un răspuns pentru asta, nu știu de ce. Pot să spun doar că am citit dintotdeauna, că am scris dintotdeauna, dar nu în modul asumat și că de vreo cîțiva ani, doi, trei, mi-am asumat literatura ca fiind extrem de importantă pentru mine, ca cel mai important lucru pentru mine. Și vreau să scriu, dar după Ingluvii n-am reușit să mai încheg ceva și asta mă sperie foarte tare. Ingluviile au fost foarte inocente oarecum. Citisem poezie contemporană și eram mai stăpînă pe mine. Ele au venit cumva dintr-o inocență, dar acum, după volumul ăsta, parcă am ieșit din inocența asta și lucrul ăsta mă sperie pentru că, dintr-o dată, mă confrunt cu lucruri cu care nu mă confruntasem anterior. Văd cum scriu ceilalți poeți, mă tot întreb cum o să scriu în continuare, cum va evolua sau dacă ar trebui să evolueze scrisul sau ce temă să abordez. Tot ce sper în acum este să scap de întrebările astea, să scap de rațiune, să pot scrie cît mai bine pot eu.

Mie îmi place mult mai mult să aud citindu-se poezie decît să citesc poezie.

AZ: Și totuși crezi că pauza asta venită după terminarea volumului și după promovarea lui poate să te ajute să scapi de demonii excesiv raționali?

EIS: Oricum e singurul lucru pe care pot să-l fac. Nu e vorba neapărat de scris în sine, pentru că eu oricum scriu, ci de publicare. Așa că mi-am zis că o să public numai atunci voi găsi ceva care să fie din mine, și încă nu am găsit acel ceva care să fie din mine. Plus că încă nu știu dacă o să mai scriu poezie. Tot îmi doresc să scriu proză. Pentru mine e foarte clar faptul că nu e important să public, ci să scriu. Dar, în același timp, nu vreau să fiu ipocrită. Scriu și ca să public. Nu scriu ca să public, dar atunci cînd scriu vreau să și public.

AZ: Te gîndești și la un posibil cititor atunci cînd scrii?

EIS: Nu mă gîndesc niciodată la asta cînd scriu. Dar după ce simt eu că am încheiat un text și că sînt mulțumită cu textul respectiv, da, mă gîndesc și la publicat. Adică mi s-ar părea ipocrizie să nu-mi asum asta.

AZ: Ai vorbit mai devreme de inocență și asta mă duce direct la următoarea mea întrebare. Cum a arătat debutul tău în poezie, sînt lucruri pe care ai fi dorit să le fi schimbat la momentul respectiv? Cum ai resimțit ecourile cărții? Unde se termină bucuria apariției Ingluviilor și unde începe drama lor?

EIS: Pot spune că apariția și publicarea Ingluviilor a fost un miracol de la început și pînă la sfîrșit, așa că sînt foarte mulțumită de cum au ieșit lucrurile. Povestea scrisului, a publicării ține mult de miracol. Mie îmi place mult mai mult să aud citindu-se poezie decît să citesc poezie. De aceea mă tot duc la evenimente de poezie. Și acum doi ani eram la o lectură a poetei suedeze Athena Farrokhzad, la Tramvaiul 26. Era cam frig, la un moment dat s-a întrerupt lumina, apoi a revenit. Pe proiector rulau cuvinte, fragmente din poemele ei. Svetlana Cârstean citea în limba română, Athena în suedeză, iar eu la un moment dat am văzut cuvîntul tată scris în limba română pe ecran și nu m-am gîndit la ceva anume. Am plecat acasă, fără niciun gînd, și am ajuns și am început să scriu la ceea ce va fi volumul Ingluvii. Nu știu dacă ai sesizat și simțit povestea din carte. Eu asta am spus de la un capăt la celălalt, o poveste. Are o structură și un concept și cînd am simțit că se încheagă lucrurile astea i le-am trimis lui Claudiu Komartin, cumva să mă valideze. I-am scris un e-mail și l-am întrebat dacă e ceva de capul lor. El mi-a zis că da. După aceea, m-am dus cu manuscrisul la o lansare. Îmi amintesc și acum că eram în Afumeria de la fosta Librărie Bastilia. Erau acolo Marin Mălaicu-Hondrari, Domnica Drumea și Bogdan-Alexandru Stănescu și am scos din sacoșă manuscrisul pe care i l-am dat lui Marin. L-am rugat să îmi spună ce crede despre acele poezii. Dar era cumva a doua validare.

AZ: Dar de ce ai simțit nevoia să îi pui manuscrisul în brațe și nu ai folosit tot un e-mail ca să afli și părerea lui Marin?

EIS: Le-am printat atunci special ca să i le dau lui Marin. Așa am simțit atunci. Îmi place mult cum scrie Marin Mălaicu-Hondrari și am vrut să i le dau și lui. Și ne-am văzut apoi întîmplător la altă lansare, între timp nu am mai vorbit despre aceste texte. Atunci mi-a spus că scriu foarte contemporan și că vor să-mi publice cartea. Ar mai fi și alte miracole referitoare la Ingluvii. Eram la evenimentul de lansare în noiembrie (2014). Vorbeau Luminița Corneanu și Cezar Gheorghe. Iar Cezar a menționat-o, în discursul lui, pe Simona Popescu cu Exuvii. Chiar în momentul acela a apărut Simona Popescu la lansare. Eram la Tîrgul de carte Gaudeamus și mi s-a părut că trăiesc un miracol. Folosesc mult acest cuvînt, dar Ingluviile au fost miraculoase. M-ai întrebat și de receptarea cărții. Mi s-a spus că volumul meu este foarte subțire (28 pagini, n.n.). Știu că așa este. Eu nu mai puteam să scriu la povestea asta mai mult. Mi s-a sugerat ulterior că aș fi putut adăuga și un alt capitol, o altă felie de realitate, care să stea împreună cu Ingluviile. Dar cred că e mai bine așa. Legat de receptare, eu am scris o carte modestă, eu nu am pretenții mari. Gîndește-te la cîtă poezie s-a scris, gîndește-te la cîți poeți fabuloși sînt și au fost. Eu deocamdată mă lupt cu mine. Ingluviile au fost o testare pentru mine și în același timp e o provocare pentru a merge mai departe. Eu le mulțumesc celor care au scris despre cartea mea, au fost foarte generoși, dar și celor care au citit-o. Dar, revenind la ideea inițială, e o carte modestă.

AZ: Miracolele acestea pe care le tot invoci te-au apărat de sindromul post-publicare, ce apare la fiecare autor care publică cel puțin o carte.

EIS: Eu cred foarte mult în asumare. Și în momentul în care am simțit că poemele așa sînt, că asta am putut eu atunci, le-am dat drumul textelor în lume. Și nu regret. Problemele pe care mi le pun întotdeauna se referă la ce va fi și nu la ce a fost.

AZ: Ai vorbit de validarea textelor tale și nu ești nici prima și nici ultima autoare care dorește validarea de la poeți și nu de la critici literari sau chiar profesori de română din gimnaziu sau liceu. De unde vine solidaritatea asta de breaslă, dacă o pot numi așa?

EIS: Eu sincer vreau să cred că există o solidaritate de breaslă, adică îmi place să cred asta. În primul rînd că poeții citesc poezie și că le place să citească poezie. I-am menționat deja pe Claudiu Komartin și pe Marin Mălaicu-Hondrari, oameni pe care îi știam oarecum și în care aveam mare încredere, pentru că ei nu sînt doar poeți, dar sînt și editori,  promovează poezia și erau oamenii cei mai prezenți în acest fenomen. Și aici apare diferența. Validarea din partea poeților vine mai rapid decît cea din partea criticilor. Dacă stăm să analizăm puțin, mai sînt puține reviste culturale, mai sînt puțini critici care scriu…

Pentru mine, ingluviile sînt resturi, sînt resturile care se adună în viață și cu care nu știm ce trebuie să facem.

AZ: Mie nu mi se pare că ar fi puține, mie mi se pare că nu sînt citite.

EIS: Sînt mai multe lucruri aici. Pe de o parte avem foarte multe reviste culturale, care pot fi excelente, dar care nu au distribuție, nu sînt cunoscute și circulă doar la un nivel local între cîțiva. Pe de altă parte, în revistele importante sau cunoscute care au mai rămas, sînt puțini critici și puțini care își fac treaba cu seriozitate și profesionalism. Dintre aceștia sînt foarte puțini care citesc poezie în mod constant. Și atunci, e cumva mai ușor să primești o validare mai rapidă de la critici decît de la poeți. Sînt atîtea cărți care așteaptă să fie recenzate.

AZ: Cum se traduce cuvîntul ingluvii în universul tău poetic. Dincolo de semnificația pe care o regăsim în DEX? Mărturisesc că nu m-am lovit de acest cuvînt pînă nu am citit volumul tău.

EIS: Am vrut să fac munca puțin dificilă cititorului. Glumesc. Pentru mine, ingluviile sînt resturi, sînt resturile care se adună în viață și cu care nu știm ce trebuie să facem. De exemplu, atunci cînd mănînci, se adună lucruri pe care le arunci. La fel: cînd îți faci curat în hîrtii, în haine sau cînd mai arunci din lucrurile adunate în plus prin casă. Dar ce faci cu situațiile neîncheiate, cu vorbele care au rămas pe jumătate spuse sau cu gîndurile ce au fost cenzurate? Pentru mine astea sînt ingluviile, sînt resturile astea invizibile, dar care ne intră în stomac, ne rămîn acolo și nu le dăm afară.

AZ: Părinții tăi au citit volumul?

EIS: Volumul acesta e cumva o trădare. Sînt niște lucruri personale, pe care eu le afirm cu glas tare și în mod public. Ele sînt spuse de un copil de doisprezece ani. Singurele lucruri care sînt ale autorului sau ale persoanei adulte sînt cele în italice. Apare acea voce doar de trei ori. Altfel, este copil și copilul acela și-a permis să fie vocal cu ce crede că i s-a întîmplat. Dar nu a cerut permisiunea părinților, nu i-a avertizat că va face lucrurile acestea. Și prin urmare nu le-a spus. Dar eu am făcut o lansare la Sibiu și s-a întîmplat ceva ce nu am prevăzut. Fata vecinei noastre s-a dus la olimpiadă acolo, a văzut cartea, din fericire nu mai avea bani s-o cumpere. Dar a venit, i-a spus mamei că Ema a scos o carte. Vecina, care este prietenă cu mama…

AZ: Deci părinții tăi nu știau că ai scos o carte?

EIS: Nu. Vecina a mers la mama și a întrebat-o de ce nu i-a spus că Ema a scos o carte. Mama m-a sunat să mă întrebe despre această carte, nici ea nu știa de existența ei. Și din păcate am mințit-o. Nu, n-am mințit-o, i-am ignorant întrebarea. Nu am putut să răspund. Pot să spun însă că de curînd i-am citit cîteva din poemele Ingluviilor, cele de la început. Dar nu i-am spus că sînt din carte, nu i-am arătat cartea și-mi e foarte teamă de ultima parte. Și tatălui un i-am spus.

AZ: Cum ai reușit să te detașezi atît de mult de personajele pe care le-ai hașurat în texte? Crezi că e loc și de o proză domestică, care să închege și  mai mult aceste chipuri de lut, așa le-am numit eu. Eu văd naratorul tău/vocea din poeme ca pe un copil care stă în debara și ascultă atent tot ce se petrece în acest spațiu închis. Îmi aduce aminte de o secvență din Twin Peaks, cînd personajul Audrey Horne se închide într-o cămăruță pentru a asculta ce vorbește tatăl ei cu alte persoane. Nu șușotește, nu i se aude respirația, dar este la curent cu tot ce se întîmplă. 

EIS: A fost o alegere tehnică pentru că era un subiect foarte delicat și foarte personal. Și atunci ca să pot să mă distanțez de el, ca să pot să-l transform în poezie, a trebuit să găsesc tonul ăsta: impersonalitatea, detașarea, ton apropiat de darea de seamă, mai degrabă o transcriere fidelă a ceea ce vezi. A fost singurul mod prin care am evitat emoționalul, lacrimogenul.

AZ: pe noi ne-a prins Revoluția făcând cârnați/s-a încețoșat un pic ecranul cu George Marinescu/au zis ai mei către bunici/ce să mai facem cu porcul Jos comunismul!/era un cuvânt nou/pe care mi-am propus/ca orice premiantă conștiincioasă/să-l caut în dex/nu-l văzusem nici măcar/când îmi dădea mama zece lei/să îmi iau eclere (Ingluvii, p.19) Ce alte amintiri din perioada respectivă ți-au mai rămas încă neconsemnate în catastif? Vei continua să extragi sevă din sînul familiei pentru textele tale?

EIS: Da, e o întrebare bună. În mod ciudat… spuneam că lucrez la o proză. Încă nu știu exact cum o să fie. Dar da, mă duc cumva tot acolo. S-ar putea să fiu un scriitor al familiei fără să fi știut asta. E o temă care mă interesează foarte mult. Legat de aspectele pe care un le-am prezentat încă din sînul familiei, cred că vor apărea personaje noi, despre care un am vorbit. Și cred că o să extind puțin dincolo de familia mea. Vezi tu, în Ingluvii avem o subtemă a memoriei, avem o istorie de familie, avem memoria, dar avem raportarea la trecut. Și avem trecutul personal și avem trecutul istoric. Pe mine mă interesează foarte mult ce se întîmplă cu oamenii în istorie, cum reacționează ei la istoria mare și cum sînt istoriile lor mici în istoria mare. Cred că am să extind povestea și mă gîndeam de curînd la strada mea, la cei cu care am copilărit. Erau vreo treizeci de copii pe strada mea. Am amintiri fabuloase din perioada aceea, pentru că ne jucam foarte mult. Dintr-o dată strada s-a golit, un numai că nu mai sînt copii, dar eu un mai știu nimic despre oamenii ăia. Și cred că întrebările astea vor apărea la un moment dat. O altă temă care va apărea și care nu a fost suficient de vizibilă în Ingluvii este aceea a absenței. Mă refer la absența oamenilor. Nu e vorba numai de pierdere, ci de absența lor. Absența e un fel de ingluvie, un fel de rest, care pe mine mă neliniștește.

AZ: Vorbești de tema străzii și nu pot să nu-mi amintesc de romanul lui Dan Lungu, Raiul Găinilor. Dar la el tonul este unul mai vesel. Ar fi interesant în cazul tău un rai al găinilor triste.

EIS: Mi-aș dori să am umor în scris, din păcate nu îl am, deși poemul cu revoluția este destul de umoristic. Dar nu cred că am umor în scris.

AZ: Revenind la evenimentele curente. Voiam să întreb cum se vede pentru tine Poezia de la Bistrița. Cum a fost să fii autor invitat (Iulie 2015, n.n) și nu doar un spectator cum se întîmplase în urmă cu doi ani?

EIS: Iarăși o să zic că a fost un miracol, pentru că aventura mea cu poezia a reînceput prin participarea la Festivalul de Poezie de la Bistrița. Eu m-am dus întîmplător acolo și cumva n-am mai plecat, pentru că e o atmosferă specială. Am mai fost apoi la festivaluri, am mai fost la lecturi de poezie, dar atmosfera de la Bistrița nu se compară cu cea din alte locuri. Se întîmplă ceva acolo. Poate e sinagoga, unde te duci și citești și asculți poezie. Și pentru puțin timp ieși din realitatea noastră. Și intră poezia în tine, intră frumusețea ei. Iar pentru mine anul ăsta, pentru că m-ai întrebat de cum se vede poezia de la Bistrița, pentru mine a fost cea mai mare fericire să fie Simona Popescu acolo, pentru că ea este una dintre autoarele pe care  eu le îndrăgesc foarte mult și cu care am o afinitate cumva subterană. O îndrăgesc pe Simona Popescu atît ca om, dar în aceeași măsură îmi place foarte mult și cum scrie. Dar să vorbim puțin și despre poezia contemporană. Nu știu dacă ai observat că în ultimii ani se scrie foarte bine poezie, au apărut niște volume de poezie foarte bune. Putem vorbi de volumul Svetlanei Cârstean intitulat Gravitație (Editura Trei, 2015), de cartea Domnicăi Drumea, Vocea (Charmides, 2014). Desigur cartea Adelei Greceanu – Și cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014). Toate sînt niște cărți foarte bune. Am impresia că stăm bine la capitolul poezie. Plus că există niște buzunare, niște pockets de tineri poeți la Sibiu, la Bistrița, poeți foarte activi în arealul lor geografic. Ei fac traduceri din alte limbi, din română în alte limbi, invită poeți tineri, sînt foarte bine conectați la ceea ce se întîmplă.   

Eu aș vrea să știu de ce nu este Angela Marinescu în manualele de limba română.

AZ: Și la Iași este un grup foarte puternic. În plus, cred că putem aminti și Școala de Poezie de la Liceul Petru Rareș de la Suceava. Dar cum i-ai simțit pe autorii străini invitați la Festivalul de la Bistrița?

EIS: Am fost încîntată de Goran Simić, pentru că eu nu îi cunoșteam poezia. A fost poezia care m-a emoționat cel mai mult, poezia despre războiul din Bosnia. A citit niște poeme care m-au lovit pur și simplu. Îmi amintesc unul dintre texte, era despre un brad de Crăciun, pentru că el a petrecut toată perioada războiului chiar acolo. În poemul respectiv bradul de Crăciun este împobit de globulețe și decorații care amintesc de membrii familiei. Poemul este alcătuit practic dintr-un șir de drame, de oameni care mor în cele mai îngrozitoare situații. În același timp, poemul este foarte uman și dătător de speranță. De asemenea, au fost poeții polonezi, cărora li s-a scos și o antologie. Și este și un poet polonez, care a scos un volum la Charmides în 2015. Autorul este Piotr Sommer și antologia se intitulează Dimineața pe Pământ. La festival a avut loc o dezbatere foarte interesantă despre poezia poloneză. Pentru ei este un moment în care răstoarnă vechile tradiții și pun în discuție modul în care s-a scris. Ar fi un bun exercițiu și pentru noi și cred că am putea să punem în discuție măcar autorii considerați oficiali: Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Am putea discuta și ce s-a întâmplat cu Generațiile ´60 și ’70, ’80. Eu aș vrea să știu de ce nu este Angela Marinescu în manualele de limba română. Revenind la dezbaterea referitoare la poezia poloneză, am înțeles că în țara lor se merge acum pe o anumită simplitate a cuvintelor, pe un anumit mister și în același timp o joacă a ritmului. De asemenea este vizibilă și o lipsă de narativitate, diferită de poezia de la noi, unde narativitatea are un rol destul de important, cel puțin în cazul poeziei confesive. La scriitorii polonezi am observat mai degrabă o poezie de limbaj.

AZ: Ai pomenit niște autori români, niște cărți de poezie și nu pot să nu mă gîndesc la faptul că distribuția cărților de poezie contemporană, atît în librăriile clasice, cît și în cele online, este destul de deficitară. Dacă ne referim la librăriile clasice, poezia este undeva într-un colț, în rîndul al treilea. Iar unele edituri care scot cărți de poezie nu sînt reprezentate în cele mai importante librării online, neavînd contracte de distribuție cu acestea. De aici decurge o consecință firească, poezia contemporană este prea puțin cunoscută publicului larg.

EIS: Eu sînt de acord cu tine, doar că eu nu caut vinovați ci mă gîndesc la soluții. Și chiar a fost dezbatere pe această temă la Festivalul de la Bistrița, dezbatere despre piața de poezie europeană. Iar Yigru Zeltil, pe care o să îl citez din nou, a spus la un moment dat ceva foarte interesant, echilibrînd o discuție între poeții Ion Mureșan și Octavian Soviany. Cred că Octavian Soviany spunea că nu-ți vinzi iubita, referindu-se la poezie, Ion Mureșan spunea că o mai și vinzi, în timp ce Yigru Zeltil a făcut distincția asta cu care eu sînt de acord și anume că nu vinzi poezia, dar vinzi cartea de poezie. Și cred că e o discuție mare aici, adică una ce vine dintr-o anumită tradiție. Apoi putem vorbi de raportarea poetului la propria poezie, în care s-ar situa argumente de genul celui adus de Octavian Soviany. Poezia trebuie să fie dincolo de ceea ce numim în mod uzual comercial și ar trebui să rămînă sacrosanctă. Puritatea ei nu ar trebui întinată cu lucruri comerciale. Să spunem că aceasta ar fi o prejudecată care aparține într-o oarecare măsură și poeților și care trebuie să fie, din punctul meu de vedere, schimbată. După care apar problemele de sistem. De exemplu să ne referim la librării. Nu se fac traininguri cu librarii. Ei nu știu care sînt autorii de poezie. Eu i-aș invita la lansările de poezie, la lecturile de poezie, și ca editor de poezie le-aș face anumite…

AZ: Eu te-aș contrazice puțin, gîndindu-mă la nivelul de pregătire al librarilor. Într-unul din lanțurile importante de librării din București și din țară, testele date la angajare sînt foarte dure și foarte serioase. Se dă sau se dădea la un moment dat un test de cultură generală care includea întrebări din cinematografia europeană de artă, din rockul progresiv și din literatura contemporană. Dar problema care apare aici este salariul pe care îl primesc librarii. În București este undeva apropiat de salariul minim pe economie, în Brașov într-o librărie de mall salariul este cel minim pe economie și exemplele pot continua.

EIS: Hai să privim altfel lucrurile. Sînt foarte puțini cititori în România, dacă îmi aduc bine aminte numărul lor se situa undeva în jurul a  60.000. Vorbim de cititorii de literatură, iar acest număr este destul de mic raportat la populația țării. Cîți dintre cei care termină cu Bacalaureatul mai cumpără cărți după aceea? În cazul ăsta m-aș lega de faptul cum e predată literatura în liceu. De ce majoritatea celor care termină liceul nu sînt în continuare motivați să citească, să-și cumpere cărți? Pentru că dacă s-ar vinde mai multe cărți, cred că și librarii ar fi plătiți mai bine.

AZ: Cred că poeții ignoră în continuarea ideea că volumul de poezie, cartea în format fizic sau electronic reprezintă și ea un bun economic. Pot fi de acord că poezia necesită o altă abordare, alte instrumente de lucru, și că nu e pentru toată lumea. Pînă la urmă, cumpărărtorul care intră în librărie ia o decizie, dacă va cumpăra sau nu va cumpăra acea carte de poezie.

EIS: Dacă ne uităm global, sînt foarte mulți scriitori și că pînă la urmă este o luptă pe piața asta. Și sînt de acord că poeții ar putea să fie mai activi în a aduce poezia la cititori. Lucrul ăsta nu ar trebui lăsat numai în seama poeților, ci și editorii lor ar trebui să pună umărul la această acțiune. Ar trebui să avem agenți literari care să facă treaba asta. Și ar fi nevoie să crească și prestigiul poeziei, dar nu știu cum am putea face să funcționeze acest aspect. Cum face ca poezia să devină un bun dezirabil? Poate făcînd-o mai scumpă, poate creînd niște vedete din rîndul poeților…

AZ: Poate chiar o revistă de can-can literar…

EIS: Nu aș merge chiar pînă acolo. Dar ne-am putea bucura de niște rubrici în cîteva dintre revistele glossy. Cred că poezia trebuie să iasă din tradiționalismul ei și să se ducă în alte zone.

AZ: Știu că lucrezi la un volum de interviuri cu poete. De unde ți-a venit ideea asta și care ar fi temele centrale ale cărții?

EIS: Mi-ai divulgat secretul. Am citit acum ceva timp cartea lui Andrei Codrescu – Lecția de poezie (Curtea Veche, 2014). Și mi-a plăcut extrem de mult. E un curs de poezie în care studenții primesc în prima oră un poet, care să le fie tovarăș, pe care să-l studieze. Cartea reprezintă o introducere minunată în miracolul poeziei. O să tot folosesc cuvîntul ăsta. Eu sînt un cititor care se cufundă în cărțile pe care le citește. Și cînd citeam cartea asta mi-aș fi dorit să fiu acolo, să fiu unul din studenți, să primesc și eu un poet tovarăș de drum.

AZ: Alți scriitori și-ar dori să fi scris ei anumite cărți pe care le parcurg și pe care le îndrăgesc. Tu ai fi vrut să fii unul dintre personaje.

EIS: Nu din personaje. Aș fi vrut să fiu acel student… Pentru a răspunde totuși întrebării tale, unul dintre motivele pentru care vreau să fac acest volum este o nevoie personală, care s-a mai diminuat acum, de a avea un maestru. E cumva Mitul lui Noica, mit ce m-a urmărit încă din liceu, cînd am citit Jurnalul de la Păltiniș și mi-am dorit să fiu acolo. Să ajung la un om foarte învățat și erudit lîngă care să stau și de la care să învăț. Și atunci cumva volumul ăsta este în mod egoist o lecție de poezie. O să am mai multe poete care-mi vorbesc despre poezie. Ăsta e motivul egoist.

AZ: Avem practic elevul cu mai mulți profesori și nu profesorul cu mai mulți elevi.

EIS: E o situație răsturnată. În același timp, tot citind poezie mi-am dat seama că mă interesează foarte mult poezia scrisă de femei. Mi se pare că această poezie e oarecum nedreptățită. De exemplu în manualele de limba română sînt mai puține poezii scrise de femei. Mi-am dat seama că în ultimii douăzeci de ani cel puțin sînt cîteva poete foarte interesante. Și de fapt vreau să repornesc o discuție despre poezie, dar din perspectiva a ceea ce a adus poezia scrisă de femei.

AZ: Scrisă de femei, nu feminină.

EIS: Nu feminină. Sper să pot să fac volumul ăsta, să pot să dau titlul la care m-am gîndit. E un titlu provocator…

AZ: Pe care nu o să-l spui acum.

EIS: Pe care nu o să-l spun acum. Și da, să deschid o discuție despre poezie în general și despre poezia scrisă de femei.

28 iulie 2015